Alina Mungiu Pippidi, sume URIAŞE încasate din finanţări. Câţi bani toacă şmecherii de ONG

http://www.evz.ro/si-academicii-iau-milioane-de-dolari-nu-i-asa.html

Ce sume ar fi primit Pippidi, potrivit roncea.ro:

• “Fondurile norvegiene primite de SAR pentru proiectul finanţat în cadrul Fondului ONG prin Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European 2009-2014 în valoare totală de 236.875 euro din care 84,8% reprezintă finanțare nerambursabilă, pe perioada 1 aprilie 2014 – 31 martie 2016, respectiv “Romania curata“, site unde, subliniez, ni se scrie că toată lumea lucrează pe bază de “voluntariat”. Şi-atunci pe ce se duc cei 236.875 euro (118.437,5 euro pe an)?”

• Finanțări încasate de la CEE Trust, ONG controlat de Soros: Martie 2007 ‐ Februarie 2008 (1 an) 40,300 USD (pentru “Coaliţia pentru un Parlament curat“); Aprilie 2008 ‐ Mai 2009 (1 an) 95,500 USD (pentru “Coaliţia pentru Universităţi curate“); Iunie 2009 ‐ Iulie 2010 (1 an) 93,500 USD (tot pentru “Universităţi curate“); Septembrie 2010 ‐ Aprilie 2012 (1 an si 7 luni) 120,000 USD (pentru “România curată“). Un Total oarecare de 349,300 USD”.

• Suma totală primită din finanțări în ultimii ani se ridică la 3,136,026 USD.

De ce iubim americanii

http://www.romaniacurata.ro/de-ce-iubim-americanii/

De ce iubim americanii

de Alina Mungiu-Pippidi

Care e deosebirea dintre trenul de mare viteză Thalys Amsterdam-Paris, la bordul căruia vinerea trecută s-a urcat un atentator cu un Kalaşnikov (cum a trecut prin detectorul de metale, vom afla) şi zborul 93 al United Airlines, deturnat pe 11 septembrie 2001? De destin: primul a scăpat din incident fără nici un mort, cu doar doi răniţi. Cel de ai doilea s-a prăbuşit cu 44 de pasageri, echipajul şi cei patru terorişti la bord lângă Lacul Indian, în  Somerset County, Pennsylvania. Dar asemănarea e ce ar trebui să ne intereseze. Sunt singurele două cazuri de tentativă de deturnare în care pasagerii au acţionat, au luat situaţia în propriile lor mâini.

Zborul 93 a fost mai special. Teroriştii au acţionat cu circa un sfert de oră mai târziu decât în celelalte zboruri atacate ceea ce a făcut ca pilotul să primească un avertisment de la controlul aerian asupra riscului ca în cabină să pătrundă nişte intruşi. Vreo doi pasageri erau pe telefon – în zborurile americane, spre deosebire de cele europene, e demult permis – şi au aflat ce vedeau rudele lor la televizor, că două avioane deja se loviseră de turnuri. Primul om care a acţionat eroic a fost un pasager de la clasa business, care a fost înjunghiat – teroriştii nu aveau mitraliere, doar cuţite de hârtie. Pe urmă pilotul, care nu avea cum baricada uşa, dar a transferat către turn toate comunicaţiile din cabină şi a pus pilotul automat în altă direcţie. A fost doborât şi el. Dar cum atentatorii erau puţini, ei au ameninţat cu bomba şi s-au retras în cabină. În spate, pasagerii au discutat, şi-au luat rămas bun de la familii, şi au şi votat, după o scurtă deliberare, un curs de acţiune. Au luat, ca atare, cabina cu asalt. O stewardesă pregătise apă clocotită să arunce pe atentatori. Avionul s-a prăbuşit cu ei toţi, fără să mai ajungă la ţinta sa, Capitoliul, sediul Congresului (Parlamentul) american.

Trenul Thalys de Paris a avut şi el câţiva oameni care au acţionat. În mod miraculos, în tren se aflau trei americani, unul din Air Force (în timpul lui liber), al doilea din Garda Naţională (abia venise din Afganistan în liniştita Europa pentru vacanţă) şi al treilea un californian, amicul lor. Ei sunt cei care au sărit primii pe teroristul cu Kalaşnikov, urmaţi de un specialist în IT, englez de vîrstă mijlocie, un fel de inspector Barnaby ca înfăţişare, care, când a văzut magaziile cu cartuşe şi-a spus că mai bine mori făcând ceva- teroristul avea gloanţe destule ca să omoare tot trenul  şi a sărit după el. A ajuns al patrulea. Arma automată se pare că se blocase, aşa că s-au ales doar cu tăieturi. De asta e şi un pic de destin la mijloc.

Dar altfel nu poţi să nu te întrebi ce fel de cultură e asta, anglo-saxonă, care creează asemenea oameni, atunci când în ţările noastre, dacă un hoţ agresează o bătrână în autobuz, lumea nu ştie cum să se uite în altă parte? Şi nu e o întâmplare. Acum cîţiva ani mă duceam să văd casa lui Thomas Jefferson, unul din părinţii Constituţiei Americane, foarte admirat de mine, la Monticello, în Virginia. Am împrumutat o Toyota veche de la un prieten şi un cauciuc mi-a explodat pe autostradă. Printr-o minune am ţinut maşina dreaptă şi am tras pe banda de urgenţă – cred însă că zgomotul se auzise până la Capitoliu, iar balansul de toţi cei din spate. Maşina din spatele meu a tras după mine şi şoferul ei, un băiat de vreo 30 de ani, a venit să vadă dacă sunt bine. A sfârşit prin a-mi schimba roata (nici nu ştiam unde e rezerva, şi ce noroc că maşinile vechi încă aveau aşa ceva), a refuzat douăzeci de dolari, ca şi strângerea de mână, că se murdărise, mi-a spus doar că el era un US Marine în ziua lui liberă şi că se bucură că mi-a putut fi de folos. Nu fusese niciodată la Monticello, şi nici nu avea de gând. Îl ştia din pozele din abecedar.

Fericite culturile care au internalizat asemenea valori, curajul, solidaritatea, integritatea, demnitatea, iniţiativa, transmise de antrenorul de sport, de părinţi şi de comunitate fără să fie nevoie de ore de educaţie morală, de educaţie religioasă, de educaţie civică, şi de vizite la muzee (deşi merită). Care se impregnează de la cei din jur şi radiază pentru oricine trece pe acolo, un vecin de autostradă, de exemplu. Că în tren mai erau şi alţi oameni : francezi reclamagii, de exemplu, care au protestat că personalul nu a fost la înălţime, că te poţi tăia când spargi geamul de la alarmă, şi, în general, că de aia plăteşti impozite, să fii apărat de organele statului.

Aşa e. Decât că, până ajungeau organele statului, puteau fi toţi morţi. De asta culturile individualiste sunt măcar de respectat, dacă nu le putem emula.

Romanian city offers free rides to people reading on the bus

Uite ca se poate, mama voastra de pesimisti …

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/romanian-city-offers-free-rides-to-people-reading-on-the-bus-10463497.html

The project was part of a series of events to celebrate Cluj-Napoca winning the title of European Youth Capital 2015.

Other initiatives to celebrate the event and promote reading in the city included using the city’s buses and trams to display inspiring quotes from classic and contemporary authors, giving out bookmarks to the general public and a weekly book club which ran throughout June in the Cluj-Napoca’s botanical garden.

Ca adevar graieste Radu Alexandru ….

Tare

http://www.catavencii.ro/casa-regala-fictiva-a-roma%CC%82niei-s%CC%A6i-a-pierdut-mos%CC%A6tenitorul-imaginar/

am sa copy/paste articolul din Catavencii pentru posteritate

Vreau întâi să lămuresc o treabă. Spre deosebire de regele Mihai, eu chiar sînt un rege pe bune. La mine în garsonieră m-am autodeclarat monarh suprem cu putere absolută, decizie aplaudată și aprobată în unanimitate de către toți locuitorii garsonierei mele, adică tot eu. Regatul meu e concret și titlul meu chiar îmi dă atribuții regale pe tot întreg teritoriul garsonierei. Am și un tron pe care îl folosesc constant, cu precădere dimineața. Titlul regelui Mihai nu înseamnă nimic. Pentru că, spre deosebire de garsoniera mea, România nu e monarhie. Sigur, însemna ceva pe vremuri. Dar și Iliescu putea să mențină o erecție pe vremuri. Acele vremuri au trecut, nu se vor mai întoarce niciodată și e penibil să ne prefacem că Mihai e rege a ceva. Sau că Iliescu poate avea o erecție. Însă incontestabil eu sînt rege la mine în garsonieră, pînă cînd o să locuiască altcineva acolo. Și atunci, pe cuvîntul meu că n-o să mă mai prefac că-s în continuare rege și că aștept ca garsoniera să mă ceară înapoi.

Știu, mulți hipsteri pseudointelectuali din categoria „Liviu Mihaiu” tot trîmbițează că monarhia e o idee cool, nu doar o bășină învechită al cărei miros deja s-a dispersat în aproape tot restul lumii. Genul de oameni care ascultă muzică la patefon în loc să pună un mp3. Nu că s-ar auzi mai bine, dar arată mai interesant să o arzi retro cînd n-ai idei sau personalitate cu care poți impresiona lumea. Hai să rîdem de ei și să-i arătăm cu degetul, că nu sîntem puțe de liceu, să umectăm la idei care sună diferit doar ca să sune diferit.

Săptămîna trecută, regele imaginar și-a scos nepotul, pe principele Nicolae, din linia pentru succesiunea tronului imaginar. Și ziarele au scris despre asta, ca și cum ar fi o chestie pe bune, care înseamnă ceva. Dar oare linia de succesiune a tronului Narniei cum mai este? Dar în Middle Earth? Acolo sînt foarte multe regate, din cîte am înțeles eu din filme. La fel de reale ca și ăsta de la noi. Despre ăia de ce nu se scriu știri?

Cel mai amuzant e că PNȚCD, un partid la fel de nesemnificativ ca și monarhia românească, a depus o petiție pentru reinstaurarea principelui imaginar, ca să nu rămînă dezamăgiți românii cu imaginație bogată. De parcă n-au cum să și-o ocupe cu unicorni și cu secretele dacilor.

The forgotten army of the first world war. How Chinese labourers helped shape Europe

Today a bit of history, well buried by our historians.

From National Interest Magazine

http://multimedia.scmp.com/ww1-china/

During World War I, Britain and France suffered such appalling casualties that the ability to prosecute the fight against the Axis powers seemed at risk. Desperate for the manpower to stay in the war, the Allies asked China, among other countries, for help. Although consumed by its own debilitating woes, a China frustrated by years of foreign occupation saw an opportunity to liberate the Shandong Peninsula in eastern China from German colonizers. In 1917, China declared war on Germany and offered its one formidable asset—human labor—to serve the Allied cause. More than 175,000 Chinese laborers (among them a young Deng Xiaoping) served in the Chinese Labor Corps throughout the Western front and other theaters. The laborers loaded ships, dug trenches, repaired bridges, manufactured munitions and did many other back-breaking jobs. More than 10,000 men died in service, and once the war ended, the laborers were unceremoniously packed up and sent home.

Hope that grateful Allied powers would reward China’s contributions by granting recovery of Shandong Province—a German possession subsequently seized by Allied co-belligerent Japan in 1914—turned to bitter disappointment at Versailles. The Allied powers dismissed China’s petition and instead awarded the former German possession to Japan, a powerful ally of the leading world power of its day, Great Britain. The crushing failure at Versailles in 1919 ignited a nationalist outcry that convulsed the nation and gave birth to the transformative May Fourth political movement. The traumatic upheaval also accelerated the country’s breakdown, leading to decades of civil war, chaos and, eventually, the founding of the People’s Republic of China under the dictatorship of the Chinese Communist Party.

Poster of a now lost film on the British Chinese Labour Corps. Photo: Paramount Pictures